Roberta Ciorzan, frumuseţea simplităţii

Există un moment în viaţa fiecăruia dintre noi când conştientizăm că ne lipseşte ceva, că avem nevoie de reinventare, iar asta, de cele mai multe ori, solicită creativitate, cu atât mai mult atunci când suntem o fire sensibilă. Roberta Ciorzan şi-a descoperit pasiunea de timpuriu, într-un moment în care tinerii încă îşi mai caută drumul.

  1. Cum a devenit arhitectura una dintre pasiunile tale?

Roberta, adolescenta, tocmai termina colegiul naţional de informatică Tudor Vianu şi, după cei patru ani de analize şi studii teoretice realiste, ajunsese la concluzia că partea creativă trebuia să îşi găsească un rol activ în viitoarea ei viaţă. Aşa am început să caut ceea ce simţeam că m-ar putea împlini. Am realizat că acela era începutul unei descoperiri formidabile: tot ce găseam în biblioteca de acasă şi librăriile din oraş (cărţi şi albume de arhitectură) mă fascina. Am decis că era momentul să încep propria-mi pregătire pentru ceea ce decisesem să fiu: arhitect.

2. Fiecare arhitect, asemenea unui artist, are o sursă de inspiraţie. Ceva din ceea ce-l înconjoară declanşează butonul creativ. Pe tine ce te inspiră?
Inspiraţia mea nu este un „ceva” punctual, la care să mă întorc de fiecare dată. Fiecare proiect în parte vine cu noi elemente autentice, pe care le las să îmi „vorbească” în felul lor şi care se concretizează, ulterior, în soluţia arhitecturală.

3. Cum ai defini proiectele tale?
Încerc să surprind în fiecare proiect echilibrul ideal între eficienţă, simplitate şi armonie, folosindu-mă de volume geometrice curate, convingătoare, linii clar definite, dialoguri calme de texturi, cadre reconfortante, în care lumina conturează spaţiul – un ansamblu ce exprimă frumuseţea simplităţii.

4. De ce un centru de recuperare?
Lucrarea de faţă încearcă să stabilească o punte de comunicare între nevoile persoanelor cu handicap locomotor şi posibilităţile de care dispune arhitectul, în procesul de elaborare a unui proiect destinat acestei categorii speciale, adesea dezavantajată. Scopul programului de recuperare a persoanelor cu handicap este îmbunătăţirea calităţii vieţii şi redarea demnităţii umane, prin urmărirea şi satisfacerea nevoilor de ordin fizic, psihic, social şi cultural, având ca finalitate reintegrarea individului în societate.

5. Care sunt atuurile acestuia? Este un proiect în curs de desfăşurare sau doar o propunere, o viziune personală?

Pe lângă integrarea utilităţilor obligatorii, un accent deosebit a fost pus pe amenajări, ambient şi extinderea conceptului de tratament, pentru a cuprinde, într-un singur sistem, cât mai multe aspecte ce ţin de îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Prezenţa naturii este aproape tangibilă la nivelul percepţiei dinspre spaţiul interior, întrucât interacţiunea directă cu mediul natural înfluenţează puternic psihicul bolnavului, care în acest fel poate să reducă considerabil dozele de medicamente utilizate în tratamentul durerii.

Planimetria de dimensiuni mari permite dezvoltarea unui spaţiu destinat atât pacienţilor înscrişi în program, cât şi vizitatorilor. Spaţii precum sala de sport, sala de fitness, bazinul de înot, restaurantul şi sala multifuncţională pentru teatru şi film sunt destinate întregii comunităţi. Se reuşeşte astfel o integrare a pacientului în mediul social încă din perioada petrecută în cadrul clinicii.

O astfel de construcţie reprezintă un demers atât arhitectural, cât şi social, putând să favorizeze evoluţia conştiinţei şi mentalităţii publicului larg, dar şi aspecte mai tehnice, cum ar fi sporirea interesului în domeniul cercetării metodelor de tratament.

Centrul de recuperare reprezintă proiectul meu de diplomă, amplasat virtual pe un sit din sectorul 1, în Bucureşti. Sper ca într-o zi să se ofere cât mai multă atenţie acestui segment social foarte dezavantajat şi să fie implementat, dacă nu total, măcar parţial. Dar pentru acest lucru, trebuie educat publicul şi tras un semnal de alarmă.

6. Ce părere ai despre evoluţia arhitecturii în România?

Este destul de evident faptul că România încă nu este aliniată la etalonul arhitectural pe care îl observăm în vestul Europei. De la limitările soluţiilor inginereşti, tehnologice, ale materialelor care la noi încă nu se importă până la bugetele alocate proiectelor, toate se pot traduce printr-un decalaj între arhitectura din România şi paradigmele internaţionale. Cu toate acestea, sunt optimistă în ceea ce priveşte evoluţia şi alinierea treptată la standardele occidentale şi, mai ales, rolul pe care arhitectul începe să îl ocupe şi la noi. Un exemplu pozitiv este faptul că, în ultimi ani, se poate observa un trend crescător în privinţa deschiderii şi receptivităţii publicului autohton.

7. Dintre arhitecţii internaţionali, cu cine te-ai putea asocia şi de ce?

M-am regăsit ca stil şi atitudine în lucrările lui Santiago Calatrava, care, asemeni mie, a ales să fie şi inginer, şi arhitect, având astfel un acces mai larg la procesul creativ. Dacă în Occident se studiază de regulă Facultatea de Inginerie Civilă în cadrul Facultăţii de Arhitectură, în România, cele două sunt abordate diferenţiat. Totuşi, eu am simţit întotdeauna nevoia de a înţelege şi cuprinde ambele discipline, ca un tot unitar care se completează. De asemenea, am urmat şi un Master în Design de Interior. La Calatrava m-a fascinat întotdeauna capacitatea lui creativă de a transforma fiecare piesă arhitecturală într-un complex fluid de excepţie şi în acelşi timp clar marcat de semnătura sa unică. Pentru mine este o continuă sursă de inspiraţie.

8. Cu ce tipuri de materiale îţi place să lucrezi?

Am inclus până acum acele materiale tradiţionale naturale cu care ne-am obişnuit, precum piatra, cărămida, lemnul – fiecare fiind plasat cu funcţia de a transmite stări diferite: piatra, acolo unde am vrut să dau senzaţia de tărie şi rigiditate; cărămida, cu scopul de a duce cu gândul la pământ, stabiliatate şi foc; lemnul, pentru a induce stări de calm şi linişte. Obiectivul meu este însă de a trece la nivelul următor şi de a începe să includ şi materiale „inteligente”, ca cele care îşi schimbă proprietăţile în funcţie de diverşi stimuli. Mă interesează acele materiale care îşi pot schimba culoarea sau forma în funcţie de lumină, temperatură, stimuli externi, impulsuri electrice, materialele cu memorie… şi lista poate continua.

Citat: Una dintre cele mai mari provocări este etapa prezentării soluţiei în faţa beneficiarului. În acest punct, este nevoie de diplomaţie şi putere de convingere pentru a-i transmite elementele-cheie şi pentru a nu pierde din vedere o soluţie interesantă.

1 Comment

  • Răspunde iulie 12, 2014

    rodica

    EXCELENT ! M-ai impresionat prin frumusete si maturitate. Bravo!

Leave a Reply